miercuri, 30 mai 2012

Pulsul pe Facebook


31 mai

Dumitru Zburlea:
Cu toti suntem victimele unei slabe ori nerealiste reprezentari. Democratia, acum, in actul efectiv, a ajuns sa fie gluma proasta ce ignora cu desavarsire cetateanul, facand de rusine insasi conceptul si valorile fundamentale ce se presupune ca se afla la baza sa. De aceea va invit ca fiecare ce se simte inselat, ne-reprezentat, mintit, neglijat de toata politichia ce-a fost ori vrea sa vina, sa se voteze pe sine! Reprezentare mai buna ca propria sa persoana nu va avea vreodata! Daca din variate pricini, pe buletinul de vot lipseste casuta aferenta persoanei dvs. , va invit sa mazgaliti cu pixul o casuta, sa va treceti numele ori porecla, si sa va acordati votul in deplina incredere!

Minerva Grama:
oare in ce consta esenta omului, despre care el este constient, sau ce constitue denul, autenticul omenesc din om?! Ratiunea, vointa, inima..Pentru desavarsirea omului se cere putere in gandire, putere de vointa, puterea inimii..Puterea gandirii este lumea cunoasterii, puterea vointei - energia caracterului, puterea inimii - iubirea. Ratiune, iubire, putere de vointa sunt lucruri desavarsite, sunt cele mai inalte puteri, sunt esenta absoluta a omului ca OM si scopul existentei sale..;}

Sorin Man:
Viata in general este plina de zvonuri ; unii le numesc can-canuri, si nu pot trai fara acestea. Multe persoane sunt afectate de aceste zvonuri fiind vorba despre persoana lor si isi fac zeci si mii de probleme, framantari fara rost care il secatuiesc de energie. Unii continua cu dreptul la replica si iar replica, si totul se intinde ca o barfa fara de sfarsit, un fel de telefon fara fir. Singurul sfat ar fi: nu face nimic si ignora; cel care te-a atacat isi vede propria greseala prin tine

Ileana Savu:
Am alergat pana acum, la 2 noaptea, de la un cort de campanie la altul incercand sa oprim politia locala a sectorului 3 care, la dispozitia primarului livache, ridica impreuna cu ADP-ul, corturi amplasate absolut legal, cu autorizatie de la Primaria Capitalei. Pentru ca ziua n-au avut curaj sa faca asta, fiind huiduiti la propriu de cetateni, au facut-o la adapostul noptii, ca infractorii. N-ar trebui oare desfiintata aceasta politie locala care actioneaza la cheremul primarului, impotriva cetatenilor care au dreptul la informare, in campania electorala, din partea tuturor partidelor?

Lucian Mindruta:
M-am intrebat in seara asta, intr-o discutie cu cineva, daca as iesi la o bere mai degraba cu Liiceanu sau cu Becali (presupunand ca as putea face alegerea asta).
Raspunsul e greu de dat. Liiceanu vorbeste extraordinar de bine. Gandeste cum mi-as fi dorit sa gandesc daca eram mai destept. Inca din 1990 am vazut in el promisiunea unui lider politic si a unui moralist public, in staresa recladeasca in noi o anume normalitate a criteriilor dupa care judecam lumea. L-am urmarit apoi, cu tot mai putini suporteri, cu tot mai multa ura in jur, demonizat de stanga care s-a catarat la putere imediat dupa 1990. De ce n-a fost Liiceanu un Havel? Doar pentru ca romanii nu sunt cehi?
Raspunsul e si in intrebarea asta: cu ce lideri politici ai iesi la o bere? Pe care i-ai lua acasa, sa te uiti la un serial cu ei si sa vorbesti nimicuri?  Raspunsul se numeste carisma si e marea drama a Romaniei: intelectualii nostri sunt atat de preocupati sa nu fie confundati cu muncitorii incat pana la urma sunt luati drept biblioteci. Facute, fireste, din lemn. Si greu de iubit.
Il detest pe Becali pentru ca e singurul politician care n-a reusit sa faca nici o promisiune si, cu toate astea, ii face cumva pe oameni sa creada ca se tine de toate. Tocmai de-aia as iesi cu el la bere. Pentru ca dupa 20 de ani de dezamagiri din partea "alor mei" vreau doar sa rad si sa uit.  In aceasta ordine. In mod repetat.

Florin Otrocol:
sunt momente ca acesta, cand urasc asta viata pentru simplu motiv ca este un compromis. cata mediocritate in toate!....

Dorin Cozma:
Lasilor!!!Va scriu tuturor celor care va scrieti nemultumirile pe unde apucati! daca e vara, romanul vrea iarna si invers. daca ne este mai greu, din toate punctele de vedere,de ce nu mai iesim in strada?...pt ca va este frica si de umbra voastra....un prieten avea o vorba :"sunteti tari pe net, dar pe strada mielusei care merg incet"...

Pintilie Marius
OARE STIE CINEVA, MASS MEDIA, CA IN STRAINATATE  INTRE VECINI EXISTA CONTURI SPECIALE PENTRU BATRANI DEFAVORIZATI? INCLUD GRATUIT : MASA, IMBRACAMINTE, CAZARE SI SALARIU MINIM,  MAI MIC DECAT CEL DE MINIM PE ECONIMIE, SA AIBA SI EI CEVA? DA, SI SE DA O DATA PE LUNA?

pulsul pe Facebook

30 mai 2012


Sorin Platon:
Astazi s-a inregistrat un foarte grav atac la libertatea opiniei si cuvantului in Romania. Sistemul concentrationar (oligarhia) nu iarta si nu uita ca iarna trecuta a fost violent contestat prin actiuni de mase in strada, astfel ca acum a trecut la destructurarea oricarei forme de organizare a indignarii publice.
Din pacate viata omului simplu nu se va ameliora ci va "creste"exponential in jos, chiar si-n conditiile asa zisei schimbari de regim politic. Promisiunile neonorate de catre "noii", uriasa devalorizare controlata a leului, restauratia versiunii rosii a oligarhiei, atacul grotesc la adresa justitiei prin achitarea marilor fraudatori politico-economici si multe altele impun de la sine ca ramane o chestiune de zile-luni pana cand lumea, cu mic cu mare va pune mana pe ciomege...

Elena Niculescu:
Daca vrei sa iei pulsul natiunii este suficient sa umbli prin cartier, printre oameni dimineata pe la orele 11...astazi am realizat ca suntem in fata unei populatii infrante, obosite, dezumanizate...oameni care au foarte putine asteptari.
Este evident ca daca mergi intr-un mall, intr-un centru de business, intr-o banca, sau in Centrul vechi, vei percepe altfel realitatea!

Bogdan CAPRARU:
Suntem la restriste de vremuri! Turbulentele din cadrul economiilor lumii au rasturnat ierarhii, guverne, institutii, conceptii si curente de gandire! Toata lumea freamata in cautarea unei directii care sa readuca “linistea”. Oare asistam la sfarsitul capitalismului, asa cum comunismul a sucombat in Europa la finalul secolului trecut? Oare societatea se va transforma radical, ca urmare a zdruncinarilor provocate de actuala criza? Oare cutremurul provocat de aceasta va avea replici in continuare?…

Puscasu Danut :
 Capitalismul viitorului trebuie sa tina cont de o reevaluare a raportului stat-mediu privat. din punctul meu de vedere, paradigma social-democrata - statul interventionist si cea liberala - statul minimal sunt depasite de evolutiile socio-politice generate de actuala criza. este de dorit un parteneriat corect stat-mediu privat in care statul sa se angajeze sa-si dimensioneze corect cheltuielile, taind cheltuielile inutile si impozitand corect activitatile productive si un mediu privat predictibil...cine crede ca poate avea un mediu de afaceri solid intr-un stat lipsit de reglementari clare si ,,retras,, cu totul din ,,activitate,, e naiv...cine crede, de asemenea, ca suprareglementarea si supraimpozitarea sunt benefice sa nu se mire de ce economia se duce spre ,,gri,, sau spre ,,negru,,....

traieste ca si cum ai muri




de Chuck Palahniuk
traducere Ioana Vighi.


Pe lângă exercițiile fizice regulate și mâncatul sănătos, eu aș mai adăugă o prioritate, și anume sinuciderea o dată la câțiva ani. Poate că fetițele or fi visând ele la nunta perfectă, la rochia de mireasă ideală și la gloriosul moment al eliberării porumbeilor albi, eu însă, de când eram mic, visam la sinuciderea supremă. Vedeam întregul tablou în fața ochilor: eu, cadavrul, și cât mai puțină mizerie. Nimic deosebit, fără arme sau lațuri de gât, fără să plonjez cu spatele arcuit de la înălțimile vreunui zgârie nori cum e Chrysler Building.

Fiind reporter la un ziar și fiind trimis de câteva ori în timpul iernii să fac reportaje la fața locului, vedeam mereu aceeași scenă: o familie care a murit după ce a adus înăuntru grătarul cu cărbuni să se încălzească. De fiecare dată, monoxidul de carbon i-a sufocat în timp ce dormeau, iar eu mă înființam la fața locului odată cu paramedicii și cu poliția. Și familiile astea de asfixiați, mama, tata și plozii bine înveliți în pături arătau….superb. Atât de împăcați. Fără nicio strâmbătură a gurii, vomă sau spasm. Fețele le erau senine și liniștite ca și cum încă ar dormi.

Dacă mă întrebi, eu zic că așa ar trebui procedat. Poate că am eu idei preconcepute fiindcă am trăit într-un stat unde e legal să-ți iei gâții și care e vecin cu alt stat unde poți să alegi să mori. Trebuie să vă spun despre petrecerea sinucigașilor la care am fost invitat și la care gazda a băut fenobarbital. Nu cunoșteam pe nimeni, nici măcar pe gazdă, care mai avea câteva săptămâni până să moară de cancer la colon. Un prieten al unui prieten al prietenului mă sunase și hohotea de plâns la telefon să merg cu ea la petrecerea asta, fiindcă ar fi picat aiurea și ar fi fost un pic patetic să apară de una singură pe-acolo. Superb, numai că niciun specialist în bune maniere și etichete ca Judith Martin sau Emily Post sau Amy Vanderbilt nu-ți spune cum să te îmbraci în situații din astea, sau ce cadou să duci sau cum să te adresezi gazdei cu un picior în groapă. Mai rău e că eu habar n-aveam de sinuciderea asistată de la final până când invitaților nu li s-a cerut să se ia de mâini și să aprindă lumânări. Ăsta a fost blind date-ul meu cu moartea.

Auto-eutanasierea e la modă. În fiecare an în Statele Unite, vreo 26.000 de oameni mor de propria mâna, inclusiv cei mai deștepți și mai curajoși decât mine și decât tine la un loc. Hunter S. Thompson. Kurt Cobain. Spalding Gray. David Foster Wallace. De oamenii ăștia desăvârșiți, cu bani, talent, o să ne fie dor. Dar dacă te bate gândul să încerci așa ceva, trebuie să promiți că înainte de asta o să te înhami la o misiune mult mai grea. Trebuie să aștepți 7 zile, iar în această ultimă săptămână a vieții tale, trebuie să te achiți de ceea ce mie îmi place să numesc pe scurt Cei Trei C. Nu-ți face probleme, timpul o să zboare. Cum ar fi ultima săptămână la jobul pe care-l urăști, frumusețea și nostalgia fiecărei secunde în care știi că acum nu ești mai mult decât un mort pe două picioare. Ultima Oprire. Jocul e pe terminate și ceasul stă să-ți sune.

Primul C e pentru Curățenie. Fă curat în baie. Spală-ți mașina. Spală-ți rufele și freacă podeaua. Scoate frigiderul și curăță în spatele lui. Spală geamurile. Fă curat peste tot. Al doilea C e pentru Cotrobăială. Cotrobăie-ți prin dosare și scapă de toată hârțogăraia care nu-i importantă. La fel și cu dulapurile și suvenirurile – serios, fă asta cu toate lucrurile tale. Dacă nu te-ai uitat recent prin ele, aruncă-le. Donează-le. Distruge-le. Aruncă-ți tot trecutul și toate secretele la gunoi. Fă asta și cu medicamentele expirate de prin dulapuri și cu bucătăria. Pe lângă asta, du-te și fă-ți o freză mișto. În ciuda superstițiilor, părul nu-ți mai crește după ce mori, așa că de ce să n-arăți bine. Fă-ți poftele. Răsfață-te, răsfață-te, răsfață-te; ai acordul meu.

Oricine o să-ți spună că nu marile nenorociri te termină. Nu, iar dacă ar fi vorba de vreo invazie a unor extratereștri neprietenoși sau a unor zombie carnivori, probabil majoritatea indivizilor o să pună mâna pe pălărie și pe paltonul din cui și o să meargă să se bage la bătaie. Până și un cutremur oarecare sau vreun incendiu în pădure e o schimbare de ritm. Însă ce te termină încet sunt tichetele de parcare. Mâncarea stricată din frigider. Hainele murdare de la fundul coșului de rufe care n-au mai văzut lumina zilei din 1995. Odată ce lași belelile astea mărunte să se adune, ești terminat.

Cât despre Cotroboială, ideea mea e: Dacă poți să te bărbierești, poți să și trăiești.

Al treilea C se referă la Contacte. Adică pune-te și ia legătura cu toți pe care îi cunoști și spune-le ceva frumos. Oricât de mult i-ai urî, debarasează-te de amărăciunea asta. Identifică ceva la fiecare persoană în parte, ceva ce ai admirat în secret sau ai invidiat sau ai râvnit și laudă-le chestia asta. Spune-le cât de invidios erai pe cariera lor sau pe căsătoria lor fericită sau pe vreun svetăr de-a lor din lână de oaie cu guler pe gât.

Da, știu, întregul proces pare să fie o umilință enormă, dar ce-ai de pierdut? Nu-ți mai plânge de milă. Nu mai fi furios și defensiv. Iartă-i pe toți și iartă-te și pe tine. În numai o săptămână, or să se uite în jos la sicriul tău și or să se simtă de-a dreptul oribil. Așa că, pe moment, aruncă-le un os. Dă-le o șansă.

Trecând de astea, imaginează-ți moartea ta pe de-a-ntregul: o căldură tihnită, o amețeală plăcută. Sunetul muzicii tale favorite sau a filmului tău favorit pe fundal. Vizualizează-ți baia care strălucește și dulapurile goale. Apoi imaginează-ți lumea fără tine. Aceleași blocaje în trafic și aceeași foamete. Aceleași rahaturi politice și echipa cu care ții care n-ajunge niciodată în finală. Oamenii or să te uite. Nu ești Kurt Cobain, așa că fa un grătar și halește o bezea.

Numai că dacă ai reușit să duci la bun sfârșit Cei Trei C, sunt șanse să nici nu te mai ostenești. Pentru că pe-atunci o să fii probabil înconjurat de prieteni care vor spune că ești un tip sensibil și de treabă. Ți-e curat și cuptorul, în mașină ai aspirat. Așa cum ți-ai tot amânat taxele, poți să-ți amâni și moartea. Și, cel puțin pe moment, părul tău arată…minunat.

marți, 29 mai 2012

Scrisoare catre liceeni


autor- Moldovan Anca


Noi am pierdut. Dar voi, voi mai aveti o sansa. Noi am fost fericiti ca am descoperit Coca-cola si bananele si am crezut ca daca noi citim, si ei vor citi. Si ca toti vom progresa si tara o sa aiba scapare. Noi ne-am inselat. Unii dintre noi au plecat de aici. Castiga bani acolo si tanjesc dupa orasul asta imputit. Voi insa, voi aveti o sansa. Voi, aveti sansa.

Nu va ganditi la furat. E calea cea mai simpla. Stiu ca ati aflat ca asa te imbogatesti. Daca ai pamant sau daca faci afaceri cu statul. Stiti voi ceva despre tva si cum ai putea sa-l furi, dar nu va e inca foarte clar. Nu asta e drumul. Cu cat se va fura mai mult, cu atat se va construi mai putin, iar copiii copiilor nostri vor mosteni un imperiu de cenusa. Sunteti tineri si totusi habar n-aveti ce inseamna un Bucuresti in care se circula normal. Daca voi habar n-aveti si daca Ei continua sa fure, ganditi-va la copiii nostri. Nu e nici o sansa.

Cititi. Cititi mult. Cititi tot ce va pica in mana. Nu-i mai ascultati doar pe profesori. Cititi orice, fara discernamant. Nimic nu e mai important ca lectura, acum. Apoi, cautati-va intre voi. Vedeti care cititi aceleasi lucruri si inhaitati-va. Numai in haita de oameni destepti o sa reusiti. Unul singur dintre voi va fi mancat. Zece insa, s-ar putea sa reusiti. Ganditi-va de pe acum sa-i inlocuiti. Timpul lor trebuie sa se termine. Trebuie sa-i dominati. Dar nu cu gandul ca veti fura mai mult ca ei. Asta e calea simpla care va va sufoca mostenitorii. Ce-o sa faceti cu milioanele intr-un oras mort? Ce-o sa cumparati, cu banii gramezi? La ce-ti foloseste un Lamborghini cand n-ai o autostrada? De ce sa ai o vila intr-un cartier sufocat de inundatii?

Nu va dusmaniti profesorii. Sunt oameni amarati, din ale caror drame puteti invata. Isi dau priceperea pe un salariu de nimic si va invata carte. Nu va bateti joc de ei. Au muncit si nu e vina lor ca parintii vostri s-au descurcat mai bine. N-aveti nici un drept sa-i dispretuiti. Nu le sunteti superiori. Banii parintilor vostri nu va reprezinta. Va reprezinta doar ceea ce puteti scoate pe gura. Aveti grija ce scoateti pe gura. Vremea pumnului si a bodiguarzilor a trecut. O sa calatoriti, iar copiii francezi invata carte, englezii la fel. Va confruntati cu o lume care acum e mai deschisa decat oricand. Hotii de la putere nu sunt in stare sa va spuna cine este Delacroix sau Chagall. Nici Duchamp. Nu va pot spune care e influenta lui Schopenhauer in Sarmanul Dionis si nici de ce este Eminescu un romantic intarziat. Foarte putini o sa va spuna cine a pictat Cina cea de taina si de ce Visconti a ales romanul lui Thomas Mann ca sa faca un mare film. Ei vor sti doar sa va invete sa furati. Iar calea asta, mai devreme sau mai tarziu, se va infunda si ne va asfixia copiii.

Nu va mai luati dupa ziare. Nu dau doi bani pe generatia voastra, nu va dati seama? Pentru ei, cu cat sunteti mai prosti, cu atat le va fi mai usor sa va vanda orice cacat. Iar cacatul pe care il veti cumpara va fi obtinut de la prosti, platiti pe masura. Adica prost. Eleva porno este un exemplu. Nu cititi ziarele. Cititi cateva, cele care va informeaza. Nu marsati la orice promotie. Fiti mai selectivi.

Nu fumati iarba si nu va dati in cap cu alcool, cu orice pret. O sa le dati apa la moara incultilor si hotilor de la putere. Le va fi mai simplu sa va catalogheze drept o generatie de distrusi, iar banii destinati salvarii voastre, ii vor fura. E timp si pentru iarba, e timp si pentru tequilla. Acum insa trebuie sa invatati, pentru ca in curand nu va mai fi timp pentru asta, caci veti intra in viata adanc de tot, si e mai rau ca in jungla. Animalele au reguli nescrise. Oamenii au legi scrise.

Nu alergati dupa bani cu orice pret. Banii trebuie sa va fie doar mijloc, nu scop. Scopul vostru trebuie sa fie cunoasterea. Cu cat veti sti mai multe, cu atat veti fi mai inalti. Orice carte citita, orice lectie invatata, se vor aseza sub voi si va vor ridica deasupra celorlalti. Veti domina cu mintea. Nu e nimic mai frumos decat asta. Europa cumpara inteligenta. Romania nu cumpara nimic pentru ca hotii nu construiesc, hotii fura. Nu uitati ca va fura pe voi si asta trebuie sa va opreasca. O sa auziti toata viata de Napoleon si de Nicolae Titulescu, dar sigur copiii vostri nu vor sti cine a fost Emil Boc. Istoria o scriu cei care construiesc.

Sunteti tineri. Nu va ganditi ca sunteti slabi. Puterea voastra sta in curatenie. Sunteti curati, n-au apucat sa va manjeasca, dar daca dintre voi nu se vor ridica luptatorii, o sa va improaste cu noroiul strazilor pe care nu le-au reparat. Fiecare picatura de noroi sunt banii care n-au ajuns pe strada aia. Trebuie sa schimbati asta. Care e calea? Sa cititi. Literatura universala o sa va invete sa deosebiti Binele de Rau. Balzac, Stendhal, Dumas, Dostoievski, Dickens, Tolstoi, Goethe, toti deosebesc Binele de Rau. Din prezentul amaratei asteia de tari nu puteti invata Binele. Binele puteti fi voi. Si cu cat veti fi mai multi buni, cu atat veti sufoca raul. Nu e imposibil. Dati scrisoarea asta mai departe. Deveniti buni, mai buni, cei mai buni si raspanditi-va precum lacustele.

Nu-i invidiati pe oamenii cu bani. Nu va faceti modele din baietii de bani gata, din baietii de oras. Dupa treizeci si noua de ani le va ramane doar o lista lunga de femei. Or trofeele astea sunt trecatoare. Cand imbatranesti si trofeul tau va fi o baba. Dupa asta vine singuratatea. Voi aveti sansa sa lasati ceva in urma voastra. Banii nu sunt Calea. Priviti unde ne-a adus setea de bani.

Nu va resemnati, asta nu duce nicaieri. Capul plecat, sabia il taie. Protestati, luptati, protestati. Cu scop, insa. Nu degeaba, ca altfel se transforma in latrat. Invatati legile. Invatati-va drepturile. Atunci veti sti cand are cineva voie sa va legitimeze. Veti sti cum sa luptati, daca veti sti legile. Apoi o sa vedeti ca legile sunt proaste. Si veti intelege ca trebuie sa le schimbati. Pare greu si cere timp. Dar, Doamne, voi aveti timp si pentru voi nimic nu e greu. Voi nu intelegeti ca SUNTETI SCHIMBAREA? Daca voi lasati tara asta pe mana hotilor, atunci, de-abia copii vostri vor mai avea o sansa! Caci sansa vine o data la o generatie. Noi am pierdut. Cativa dintre noi, si nu suntem putini, va putem ajuta. Noi suntem Fomila si Setila, dar voi sunteti Harap-Alb. Alegeti dintre voi pe adevaratii lideri. Sa-i alegeti si sa nu-i invidiati. Lor le va fi cel mai greu. Vor avea gloria, dar si cosmarul. Vor fi salvatorii vostri, dar se vor pierde pe ei insisi. Liderii trebuie sa fie dintre voi. Si trebuie sa-i cautati de pe acum. Uitati-va unii la altii in fiecare zi si cautati-va capitanii. Altfel veti pieri o data cu noi. Si atunci portile libertatii ne vor fi inchise si EI vor castiga. Cine sunt ei? Stiti foarte bine. Ii vedeti in ziare, in fiecare zi.

luni, 28 mai 2012

Singurătatea omului


autor- Omar Khayyam

Să-ţi faci puţini prieteni. Din tine nu ieşi.
Căci prea des falsitatea credinţa ne-o înfrânge.
Când ţi se-ntinde-o mână, ‘nainte de-a o strânge,
Gândeşte-te că poate te va lovi-ntr-o zi.

Să nu-ţi dezvălui taina din suflet celor răi.
Nădejdile, – ascunse să-ţi stea de lumea toată.
În zâmbet să te fereci de toţi semenii tăi,
Nebunilor nu spune durerea niciodată.

O, tânăr fără prieteni mai vechi de două zile,
Nu te-ngriji de Cerul cu-naltele-i feştile!
Puţinul să-ţi ajungă, şi zăvorât în tine,
Tăcut contemplă jocul umanelor destine.

Pe cei curaţi la suflet şi luminaţi la minte
Neîncetat să-i cauţi. Şi fugi de tonţi şi răi.
Dacă-ţi va da otravă un înţelept, s-o bei -
Şi-aruncă antidotul, un prost de ţi-l întinde.

Cel care are pâine de astăzi până mâine
Şi-un strop de apă rece în ciobul său frumos,
De ce-ar sluji pe-un altul ce-i este mai prejos?
De ce să fie sclavul unui egal cu sine?

Când zările din suflet ni-s singura avere,
Păstrează-le în taină, ascundele-n tăcere.
Atât timp cât limpezi ţi-s văz, şi-auz, şi grai -
Nici ochi şi nici ureche, nici limbă să nu ai.

Nu ştie nimeni taina, ascunsă Sus sau Jos.
Şi nici un ochi nu vede dincolo de cortină.
Străini suntem oriunde. Ni-i casa în ţărânâ.
Bea – şi termină-odată cu vorbe de prisos!

EUGEN IONESCO

"Mesajele nu au nici un efect asupra mea. În acest moment mi-e totuşi atât de rău încât îmi este greu să scriu. Nici ideile nu-mi vin când durerea este atât de violentă. Este aproape ora 5, va veni noaptea, noaptea pe care o detest dar care îmi aduce totuşi, câteodată, un somn atât de plăcut.
Mi se joacă piesele cam peste tot în lume şi cred că aceia care se duc să le vadă râd sau plâng, fără a simţi dureri prea violente.
Ştiu că se va sfârşi curând, dar, cum am spus-o de curând, fiecare zi este un câştig.
Câteodată vin să mă vadă prietenii, câţiva prieteni devotaţi. Îmi face mare plăcere să-i văd, dar după o oră obosesc.
Oare ce altceva făceam, mai bine, înainte? Cred că mi-am pierdut timpul şi că am alergat în van.
Îmi simt mintea goală şi mi-e greu să continui, nu din cauza durerilor ci a acestui vid existenţial de care e plină lumea, dacă pot spune că lumea este plină de vid. Ca de obicei, mă gândesc că poate voi muri în această seară sau, să nădăjduim, mâine ori poimâine. Sau, chiar, cine ştie cât timp mai târziu. Când nu mă gândesc la tot ce poate fi mai rău, mă plictisesc. Câteodată mă gândesc că mă gândesc, mă gândesc că mă rog. Cine ştie, poate că va fi totuşi ceva, va fi ceva. Poate că după va fi bucuria.
Care este forma lui Dumnezeu? Cred că forma lui Dumnezeu este ovală.
Am fost ajutat în carieră - carieră, cum se spune - de un mare număr de oameni cărora le datorez recunoştinţă.
A fost, mai întâi mama, care m-a crescut, care era de-o incredibilă tandreţe şi plină de umor în ciuda faptului că unul dintre copii îi murise la o vârstă fragedă şi că fusese abandonată - după cum am povestit adesea - de soţul ei ce a lăsat-o singură în marele Paris.
Apoi, mai târziu, au fost toţi profesorii mei de la liceul din Bucureşti.
Dar pe parcursul vieţii, mai ales soţia mea, Rodica, şi fiica mea, Marie-France, au constituit pentru mine cel mai mare ajutor. Fără ele, este limpede că n-aş fi făcut nimic, n-aş fi scris nimic. Le datorez şi le dedic întreaga mea operă.
Datorez mult şi unui escroc, Kerz, care s-a declarat falit în ziua ultimei reprezentaţii cu Rinocerii la New York, ceea ce lui I-a adus, în 1940, suma de 10.000 de dolari, dar şi mie mi-a adus renumele în Statele Unite. El m-a ajutat fără să vrea.
Au fost, apoi cronicile literare engleze şi franceze. În plus aceste cronici au ridicat împotrivă pe criticii de stânga care crezuseră la început că eu însumi sunt de stânga aşa după cum ceilalţi mă credeau de dreapta.
Apoi, încă o dată soţia mea, mereu soţia mea, care m-a obligat să-mi trec examenul de licenţă. Şi mi-a făcut bine, dorind să mă distrugă, cea de-a doua soţie a tatălui meu, Lola, care m-a dat afară din casă, provocându-mă în acest fel să mă descurc şi să reuşesc. Mi-au făcut bine profesorii de la Liceul Sf. Sava care m-au gonit din liceu, ceea ce m-a determinat să-mi iau bacalaureatul într-un liceu de provincie, ocrotit de sora soţiei mele, Angela, care ţinea o pensiune pentru liceeni (liceeni care, după câte ştiu eu, n-au reuşit în viaţă). Vagabondând de la unul la altul, de la unii la alţii, eu, cel fără adăpost, am acum unul din frumoasele apartamente din Montparnasse. Am mai fost, în sfârşit, ajutat câteodată de rude mai mult sau mai puţin îndepărtate, de către mătuşa mea Sabina şi mătuşa mea Angela, de către profesori care îşi imaginau că am geniu. Am fost ajutat, mai recent, în timpul războiului din 1940 de Anca, mama soţiei mele, care în ciuda durerii proprii, cu inima sfărâmată, i-a lăsat pe ginerele şi fiica ei să plece în Franţa. A murit, sperând să se reîntâlnească cu noi la Paris, unde nu a putut ajunge. A murit cu această nădejde.
Am fost ajutat de Dumnezeu atunci când, refugiat la Paris pentru că nu voiam să mă alătur comuniştilor de la Bucureşti, am plecat într-o zi la piaţă fără un ban în buzunar şi am găsit pe jos 3000 de franci (din 1940!). Atâtea întâmplări mi-au venit în ajutor! Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa, care mi-a sprijinit toate eforturile şi eu nu mi-am dat seama. Am fost ajutat, apoi, de proprietarul meu din strada Claude Terrasse, dl.Colombel, Dumnezeu să-l binecuvânteze, care nu a cutezat să arunce în stradă un biet refugiat care nu-şi plătea chiria dar era poate trimis de Domnul.
Şi astfel, din mână în mână, am ajuns să obţin un soi de enormă celebritate şi să ajung împreună cu soţia mea la vârsta de 80 de ani, chiar 81 şi jumătate, cu frica morţii, cu nelinişte, fără a-mi da seama că Dumnezeu îmi dăruise atâtea binefaceri. El n-a abolit, pentru mine, moartea, ceea ce mi se pare inadmisibil. În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului. N-am reuşit să cred destul. Eu sunt, din păcate, ca omul acela despre care se spune că făcea în fiecare dimineaţă această rugăciune: "Doamne, fă-mă să cred în Tine". Ca toată lumea, nici eu nu ştiu dacă, de cealaltă parte, există ceva sau nu este nimic. Sunt tentat să cred, ca şi Papa Ioan Paul al II-lea, că se desfăşoară o luptă cosmică enormă între forţele tenebrelor şi cele ale binelui. Spre victoria finală a forţelor binelui, cu siguranţă, dar cum se va produce aceasta? Suntem oare fărâme dintr-un tot, sau suntem fiinţe care vor renaşte? Lucrul care mă întristează poate cel mai mult este despărţirea de soţia şi fiica mea. Şi de mine însumi! Sper în continuitatea identităţii cu mine însumi, temporală şi supratemporală, traversând timpul şi în afara timpului.
Nu apărem pe pământ pentru a trăi. Apărem pentru a pieri şi a muri. Trăieşti copil, creşti şi foarte repede începi să îmbătrâneşti. Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu. Este totuşi mai simplu să ţi-o imaginezi cu Dumnezeu.
S-ar putea spune că medicina modernă şi gerontologia doresc, prin toate mijloacele, să reconstruiască omul în plenitudinea sa, aşa cum divinitatea n-a putut s-o facă: în pofida bătrâneţii, a stricăciunii, a slăbiciunii, etc. Să-i restituie omului integritatea, în imortalitate, aşa cum divinitatea n-a ştiut sau n-a vrut s-o facă. Cum n-a făcut-o divinitatea.
Înainte, sculându-mă în fiecare dimineaţă spuneam: slavă lui Dumnezeu care mi-a mai dăruit încă o zi. Acum spun: încă o zi pe care mi-a retras-o. Ce-a făcut Dumnezeu din toţi copiii şi vitele pe care I le-a luat lui Iov?
În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu, pentru că eu cred în rău. Dacă răul există, atunci există şi Dumnezeu."


din publicaţia pariziană "Le Figaro Litteraire", a doua zi după moartea lui Eugene Ionesco.

PULSUL PE FACEBOOK


 (28 mai 2012)

Minerva Grama:
Mafia clasei politice din Romania a ajuns la rang inalt si poporul roman sufera in tacere..oare chiar nu mai avem putere sa strigam si sa actionam pentru starpirea acestor “”indivizi politruci”” care ne macina viata de mai bine de 22 de ani?!! Pedepsirea noastra de 22 de ani cu aceiasi “”motarcari”’ din politica romaneasca am ajuns in situatia de astazi..Treziti-va oameni buni si faceti schimbarea lor!!Aspra PEDEAPSA asupra poporului roman! Ar trebui sa facem ca binele fiecaruia sa fie atat de strans legat de binele general incat nici un cetatean sa nu poata dauna societatii, fara sa-si dauneze lui insusi, ar trebui sa ne asiguram rasplata pentru virtute dupa cum am asigura pedeapsa pentru ticalosie..Obligatia noastra ar fi SA NE TREZIM
"daca vrei sa pedepsesti raul, incearca sa-l vindeci...Pentru rau nu exista pedeapsa mai mare decat transformarea lui in bine"

Dan Alexoae:
După ce-am vândut tot ce se putea vinde din ţara asta, păcăliţi fiind de nişte şmecheri din Bucureşti care au avut grijă mai întâi să-şi facă televiziuni cu care să poată anestezia populaţia (vă mai amintiţi de "profeţiile lui Brucan de la PROTV unde eram făcuţi în toate felurile "pen că' n-aşa românii nu ştiu ce-i ăla capitalismul binefăcător"), după ce am acceptat să înghiţim cele mai ordinare produse şi făcături occidentale, iată că ni se fură şi sufletul. Istoria adică. Trăim în cea mai nesigură zonă a Europei. Avem cei mai mulţi mincinoşi şi hoţi cu ştaif pe metru pătrat, mâncăm cele mai periculoase alimente din UE, bem cea mai poluată apă, avem cei mai bolnavi copii (aseară se spunea la tv că ne-au murit anul trecut peste 100 000 de copii (!!!)), avem cel mai scump şi cel mai corupt sistem medical din Europa etc, etc, etc ...
În alte timpuri, nu mai departe decât în urmă cu vreo sută de ani, genialul Constantin Brâncuşi spunea: "V-am lăsat proşti şi v-am găsit şi mai proşti". Bine că măcar el a avut puterea de a pleca în lumea largă unde a fost acceptat, apreciat, consacrat.

Alina Mungiu Pipidi:
Deci pînă să își caute altă putere politică, sfătuiesc pe români să își caute altă societate civilă decît asta care ani de zile a agitat fanionul uninominalului, ne-a umplut de înjurături pe noi, care am încercat tot ce am putut să păstrăm reprezentativitatea sistemului ca la urmă să reușească performanța în care o să avem un parlament ales de maxim 20% din votanți.

Geo Tudosescu:
"M-am săturat de genul ăla de dobitoc fomist care se bucură la gratuităţi mici din partea statului. De parcă nici nu mai conştientizează ce procent din salariul lui se duce la stat. E ca şi cum ţi-ar fura unu’ un milion din buzunar, apoi ţi-ar da o ciocolată şi tu te-ai bucura extrem de mult. L-ai chema să îţi mai fure şi data viitoare, că a fost băiat finuţ, nu ca nesimţiţii ăia care-ţi iau din buzunar şi nu-ţi dau nimic."

Theodora Marinescu:
Din obsesia voastra de a va apara privilegiile cu orice pret si din frica pe care o aveti fata de democratie, ati uitat sa mai dati un sens guvernarii, ati creat haos si blazare in tara, oamenii si-au pierdut increderea in viitor si in forta solidaritatii. Ati pus semnul egalitatii intre interesul national si interesul de gasca. Ati incercat, si inca mai incercati, sa controlati tara prin frica si prin intimidare.

Vili Rupa:
Am fost batut de politist de mi s-au rupt dintii din gura, am fost legat in lanturi si la maini si la picioare si o bara de fier legata de lanturi, timp de 81 de zile, colegii de celula ma stergeau la fund cand mergeam la wc, nu am avut voie sa ma spal pe corpul meu, eram plin de pureci si bube. am demonstrat asta la CEDO si acum, cand am depus reclamatie impotriva lor, mi sa respins pe motiv ca s-au prescris faptele si nu are ce sa le faca, a spus judecatoarea. eu am depus cerere la CEDO in termenul legal, guvernul a fost instintat, trebuia sa suspende prescrierea pana la decizia CEDO, dar vad ca nu se tine cont nici de hotararea de la CEDO, am depus reclamatii impotriva lor si sa dat NUP, si m-au amenintat ca ma impusca. Acum dupa ce am castigat la CEDO, a doua oara, m-au amenintat ca o sa mi se faca o inscenare si o sa fiu arestat si spanzurat in celula.
Ce sa mai fac?

Victor Apostu:
Am invatat ca
Nu-i bine sa fiu perfectionist. Ceva perfect in adevaratul sens al cuvantului nu ajuta pe nimeni cu nimic.
Multe lucruri ce par perfecte nu sunt nici pe depate perfecte, perfectiunea este ceva abstract
Insasi viata este rodul imperfectiunii, imperfectiunea are un rol determinant, bine stabilit
Prostia trebuie respectata, e de la natura, e foarte veche, mai batrana decat inteligenta, ingenua, si este exploatata ca o mina de aur.
Oricat de idealisti ne-ar placea sa parem in realitate suntem ghidati de un anumit pragmatism feroce venit din subconstient.
Nu exista " normal".
Mintea noastra traieste de fapt un film cu noi, despre noi zamislit de minte insasi. Realitatea n-o cunosc 99,99% din oameni.
Oamenii marginiti vad o lume urata si lipsita de perspectiva. Ei traiesc intr-o astfel de lume ( vai de ei...) si au comportament ca atare.
In sistemul de acum un om de succes este adesea fie psihopat fie sociopat.
Exista si oameni corecti, si femei frumoase si destepte, si relatii sublime, oameni frumosi, lucruri superbe...dar nu credem nici cand le vedem.
Traim fara sa contemplam deloc viata. Pacat...

Lenuta Enache:
Fiecare din noi e unic ! Fiecare din noi e VALOROS !! Nu mai e vremea de a astepta ca altcineva sa ti-o spuna !Iesi in fata, dovedeste-ti valoarea ptr ca altcineva in locul tau n-o va face !

duminică, 27 mai 2012

mai avem dreptul la fericire?

autor: Florin Moldovan
Mai avem dreptul la fericire, noi, micile rotițe ale actualului sistem social, care ne cere să ne învârtim doar, robotic, zi și noapte, doar pentru dreptul de a ne asigura existența, subzistența fizică în această lume care de fapt nu ne mai aparține?
Mai are fericirea vreun rol, vreun rost în viața noastră, împărțită între muncă, somn, iar apoi din nou muncă? Pentru ca să avem posibilitatea de a ne asigura resursele materiale pentru obținerea fericirii, sistemul ne obligă să lucrăm 8 ore pe noapte, asta după cele 8-12 ore de muncă diurnă, şi atunci, când mai avem timp și pentru fericire? Când mai avem timp să gândim, să visăm, să iubim, să ne conștientizăm viața noastră de oameni liberi și fericiți? Sau, dacă suntem ,,leneși” și ne limităm la cele 8 ore de muncă zilnică, atunci cu ce să ne obținem fericirea? Fericirea trece totuși și prin stomac, nu poți visa, nu poți gândi și nu poți iubi, mulțumit și fericit de viață și de tine însuți, cu stomacul lipit de foame și cu facturile neplătite.
Structura socială în care suntem angrenați nu e construită în jurul, în scopul de a ne asigura un trai fericit și mulțumitor pentru noi, ca ființe umane conștiente de sine, de spiritualitatea, de emotivitatea, de rațiunea noastră. Suntem condamnați să trăim pentru a avea și nu pentru a fi, iar dacă nu ne sacrificăm fericirea personală pentru cariera profesională, sau, mai rău, pentru voluntariate publice așa-zis plătite (numite și serviciu la stat), ne sunt inoculate sentimente de vinovăție, suntem condamnați oprobriului public ca niște paria ai societății, ca niște paraziți ai unui sistem ce ne devorează viața și ne robotizează.
Avem de ales în viața adultă între a avea resurse financiare dar a nu ne putea bucura de ele, fiindcă pentru obținerea lor ne sacrificăm pe noi, devenim sclavii sistemului ce ne subjugă pentru a ne stoarce de forța de muncă. Ce e mai rău în România e că munca nu are aproape niciodată o finalitate practică, deși e energofagă și mare devoratoare de timp. Suntem în permanență angrenați în activități menite a bifa niște sarcini ce nu ne sunt deloc utile nici nouă, nici societății, iar timpul personal devine enervant de scurt sau de inexistent. Asta fiindcă munca la noi în țară este prost concepută, prost făcută și prost plătită, deși – sau în consecință – timpul alocat executării ei este mult supradimensionat timpului care i-ar fi în mod normal necesar. De-asta avem nevoie de două-trei joburi pentru a ne asigura traiul decent, fiindcă stoarcem din fiecare loc de muncă puținul din nimic.
Mai avem dreptul la fericire când timpul zilnic, al nostru, al vieții noastre unice și irepetabile, este împărțit într-un infernal ,,to do list” zilnic de activități, prea puține cu sens și satisfacții de orice natură? Muncim prost, ne perfecționăm personal pe parcursul întregii vieți prost, în diverse cursuri cu credite și acreditări, prin care ne mascăm și ne acoperim incompetența. Facem totul pentru că trebuie făcut, fiindcă asta e viața, fiindcă așa e societatea, iar la sfârșitul zilei ne simțim prea extenuați pentru a mai avea timp, chef sau energie pentru a ne mângâia măcar pisica, câinele, papagalul dacă nu prietena, copilul sau nevasta. Toate acestea din urmă, fericirea, au timp și mâine. Doar că nici mâine nu este timp.
Cine a conceput acest sistem social a dorit o nouă sclavie. Ne vindem viața pentru 2 lei și suntem ,,fericiți” când primim în schimbul vieții o carieră sau/ și un cont în bancă. Excursiile pe care ni le permitem în cele câteva zile de concediu anual sunt ca o evadare din pușcărie. Suntem pușcăriașii propriei vieți pe care ne-o trăim morți, inerți, în inerția unui sistem social care ne învârte și ne zdrobește între rotițele sale, rotițe dintre care facem parte. Suntem plătiți pentru viața noastră personală sacrificată cu o sumă infimă față de cât ar valora aceasta, de altfel inestimabilă. Iar alții, în vârful piramidei, ne storc de sevă ca pe niște lămâi și ne aruncă la gunoi când îmbătrânim și suntem scoși forțat din sistem prin pensii nedemne și de mizerie.
Nu poți fi fericit dacă nu ești conștient de tine însuți, iar pentru asta ai nevoie de timp pentru tine, de gândire reflexivă, de introspecție, de meditație. Nu poți fi fericit dacă nu iubești, iar pentru asta ai nevoie de liniște interioară, de timp. Nu poți fi fericit dacă nu ai substratul material asigurat, iar pentru asta trebuie să muncești în timpul destinat pentru gândire și pentru iubire. Iar munca nu îți mai lasă de multe ori timp pentru nimic altceva.
Fericirea înseamnă în primul rând libertate, libertatea se hrănește cu timp. Când ești condamnat la închisoare, când ți se ia libertatea, ești condamnat la un număr de ani. Anii ți se iau din viață și atunci când ești aruncat în câmpul muncii, al unei munci forțate ce îți poate da bani, îți poate da poziție socială, dar îți ia aproape cu totul timpul liber. Dacă nu ai timp liber, nu te ai pe tine, nu ai nimic, ești un sclav al societății, al tău, al propriilor ambiții materiale, al propriilor vanități de orice natură.
Ai mereu de ales, da, e adevărat, nu te obligă nimeni să renunți la libertate. Dar ești nevoit dacă libertatea, dacă o viață normală, așa cum ar trebui să fie o viață normală, cu 8 ore de muncă și în rest ore de viață, te obligă la paupertate.
Lumea e croită prost. Există stăpâni de sclavi și există prostimea, sclavii. Sclavii muncesc pentru hârtii, pentru diplome, pentru recunoașteri, pentru bancnote, și nu pentru prosperitate și mulțumire sufletească, spirituală, pentru fericire. Beneficiile materiale subjugă sclavii pentru ca stăpânii de plantație să obțină în schimbul timpului, a vieții, a fericirii și libertății celor subjugați, mai multe beneficii materiale.
Într-o lume desacralizată, reificată, fericirea, un sentiment sacru, ca și celelalte sentimente, este condamnată la închisoare ca un infractor de drept comun – la închisoarea muncii, a banului și a proprietăților materiale a căror întreținere și consolidare necesită mereu, tot mai multă și mai titanică muncă.
Și în aceste condiții, noi, veșnici pușcăriași ai vieții, rotițe mecanice supuse orbește voinței banului și a unui șef de orice natură, interiorizat sau exterior, ce ne cere mereu să ne rotim în jurul unei cozi imaginare, cu covrigi în vârf, tot mai mult și mai alert, mai avem dreptul la fericire? Ne mai gândim la fericire? Mai avem timp de așa ceva, când ni s-a luat dreptul de a avea timp și implicit libertate de gândire?

vineri, 25 mai 2012

Pentru o naţiune civică


sursa: mnc.org.ro

Cetăţenii sunt izvorul de existenţă al oricărui stat, căci un stat fără cetăţeni nu este posibil. Cetăţenii sunt cei care cedează din suveranitatea şi autonomia lor, plătesc impozite şi taxe din munca lor pentru ca statul să se îngrijească de toţi şi de fiecare în parte. Dintre cetăţeni se nasc viitorii cetăţeni şi ei constituie în esenţă naţiunea atunci când aderă la o cultură şi la o tradiţie. Aşa că, de fapt, cetăţenii ştiu cel mai bine ce este important şi ce nu pentru existenţa şi pentru naţiunea lor, şi de aceea, teoretic, cetăţenii au întreaga putere pe care doar o deleagă câtorva cetăţeni care să rezolve problemele de care restul cetăţenilor nu au timp sau chef să se ocupe.

Şi totuşi, în ţara noastră, cetăţenii nu contează şi, de fapt, nimeni nu îi bagă în seamă. Însuşi cuvântul cetăţean a deveni desuet. Pentru partidele politice sunt electoratul, pentru Biserică sunt enoriaşii, pentru puterea politică de astăzi ei sunt românii. Iar pentru stat ei sunt poporul. Ceea ce este fals. Poporul este continuitatea temporală a tuturor celor care au trăit, trăiesc şi vor trăi în interiorul aceleaşi culturi. Dar nu toţi strămoşii noştri au fost cetăţeni, aşa cum ei nu pot să voteze astăzi în numele nostru. Nu poporul este cel care decide soarta unei ţări ci naţiunea civică, căci naţiunea este cea care există acum şi aici în interiorul unei culturi. Iar naţiunea civică nici nu ţine cont de diversitatea etnică, religioasă sau sexuală, ci conferă putere tuturor cetăţenilor care locuiesc în acelaşi stat.

Prin tot acest proces complicat de eludare a cetăţeanului, ca existenţă lingvistică şi simbolică, statul român şi-a însuşit prin furt de la cetăţean puterea politică, pe care o foloseşte discreţionar chiar împotriva cetăţeanului. Desigur că nu este prima dată în istoria României când se întâmplă acest lucru. Respectul faţă de cetăţeni este mai degrabă o excepţie decât o normă. De fiecare dată când statul şi-a asumat, cu voia sau fără voia cetăţenilor, mai multe puteri, de atâtea ori a uitat de fiecare cetăţean în parte. Statul român a căutat de foarte multe ori să salveze naţiunea etnică şi nu pe cea civică. Fiecare cetăţean a fost sacrificat în numele poporului sau al naţiunii etnice, chiar şi cei care deţineau temporar puterea simţindu-se sacrificaţi pe altarul Patriei.
Nu mai vrem sacrificii inutile.

Statul s-a obişnuit să îşi închipuie naţiunea ca pe o grădiniţă de copii cu retard minor, care, deşi pot să muncească, nu pot gândi cu capul lor decât limitat şi instinctual. Aşa că, fie prin aşa-zisa elită, fie prin activiştii partinici, fie chiar prin asmuţirea unor cetăţeni împotriva altora, statul şi-a propus să gândească în locul nostru, al tuturor.  El consideră că ştie mai bine ce înseamnă fericirea fiecăruia şi a tuturor, căci asumă că fericirea statului este şi fericirea cetăţenilor! Şi cu asta cetăţenii sunt tot mai nefericiţi. Fercirea a devenit un bun politic şi mediatic, şi ea este tot mai mult transformată în bani şi putere. Fericirea înseamnă iubire şi solidaritate, confort şi siguranţă, lipsa grijilor sau asumarea lor particulară. Dar toate acestea fiind cuantificate în bani s-au transformat în tot atâtea pârghii ale statului prin care se insinuează în viaţa noastră.

Fericirea este individuală şi se obţine individual. Nu mai vrem bariere în calea fericirii noastre.

Şi, de fapt, cine este Statul?
Astăzi statul este de fapt o construcţie eminamente elitară bazată pe partide politice corupte şi indolente cu dorinţele cetăţenilor. Şi eliminând cetăţenii din această construcţie acest stat este unul al bunului plac şi nu unul de drept. Statul român a fost dintotdeauna oligarhic în lipsa unei aristocraţii autentice. În 1948 o oligarhie străină a înlocuit oligarhia românească pe principii ideologice – comunismul. După 1989 o altă oligarhie – o simbioză între oligarhia comunistă şi oligarhia naţionalistă – a acaparat statul în numele democraţiei şi a Drepturilor Omului. Această oligarhie ideologică şi-a produs propria oligarhie financiară pe care şi-a clientelizat-o. Astfel, aceste două oligarhii –care de fapt nu sunt decât una – au pus mâna pe putere şi o folosesc cu alte chipuri şi alte măşti şi astăzi. Oligarhia din 1948 a pus mâna pe putere în numele maselor muncitorilor şi ţăranilor, oligarhia de după 1989 a pus mâna pe putere cu ajutorul maselor. Nici una dintre ele nu a fost interesată să transforme aceste mase într-o naţiune civică.Oligarhia este cea care transformă drepturile în privilegii. Ori, într-o naţiune civică, singurul privilegiu este acela obţinut prin merit, egalitatea substanţială domnind între cetăţenii liberi.
Teoretic un stat de drept se bazează exclusiv pe instituţii democratice care sunt legitimate de cetăţeni. Dar aceste instituţii au fost delegitimate de structurile politice care le-au personalizat. Ele există doar pentru sine şi nu pentru cei care ar trebui să beneficieze de ele şi care le întreţin din taxe şi impozite.

Singura instituţie a statului care să îi reprezinte pe cetăţeni ar trebui să fie Parlamentul. Dar acesta este supus unui proces de disoluţie. Parlamentul nu este numai un loc al făuriririi de legi. Ele este un loc în care se procesează interesele a cât mai multe gruprui de cetăţeni pentru a se obţine soluţia care să îi mulţumească pe cât mai multe dintre acestea. Dar Parlamentul a devenit doar un spaţiu de orgolii sterile care se înfruntă inutil. Iar aceasta este în avantajul structutrii executive – Guvern + Preşedinte – care, ocolindu-l, dictează drumul pe care ar trebui să meargă societatea. Ori, societatea, de cele mai multe ori, nu este întrebată dacă acceptă acest drum sau nu. Pur şi simplu este privită ca fiind lipsită de raţiune, dictând alţii în locul ei. Societatea este a cetăţenilor şi nu a statului, statul este al societăţii!

Partidele politice nu mai reprezintă pe nimeni de multă vreme, ele doar se autoreprezintă, pentru că societatea a fost înşelată cu ideea că alţii gândesc pentru ea.

Pentru a fi liber, cetăţenii trebuie să fie responsabili. Pentru a fi responsabili cetăţenii ar trebui să fie demni. Iar demnitatea înseamnă a spune NU atunci când acesta trebuie spus.

O societate demnă este o societate de cetăţeni autonomi. Autonomia cetăţeanului înseamnă că el este complet liber în raport cu proprietatea sa şi egal în această libertate – adică juridic – cu toţi ceilalţi cetăţeni. Doar o naţiune civică bazată pe autonomia cetăţeanului poate da naştere statului de drept.

Criza economică din acest moment dă la oparte masca de pe faţa hidoasă a oligarhiei ilegitime ce a acaparat statul cetăţenilor.

joi, 24 mai 2012

Pe o cale greşită


de Ion Vianu

Nu mai cred în reforma propusă de sistemul politic actual. Şi nici în soluţiile disperate. Dar sunt conştient că momentul este foarte sensibil.
Anticipând falimentul comunismului sovietic (China fiind un caz aparte, iar Cuba şi Coreea de Nord, patologii locale), capitalismul, să-i zicem clasic (care îşi prescria limite şi nu era lipsit de o preocupare în favoarea obştei, din pricina ameninţării comuniste) a pierdut orice reţinere, a idolatrizat pieţele – ale căror legi au fost considerate a priori „bune“ – şi a transformat economia mondială într-un imens cazinou unde banii virtuali joacă un rol covârşitor, mai important decât bunurile reale. Regulile acestei noi ordini mondiale au fost chiar ele măsluite, de vreme ce marile puteri economice nu au jucat jocul corect; de pildă, regulile economiei de piaţă favorizau marile puteri şi în special America, conform principiului „Noi vrem egalitate, dar nu pentru căţei“.

Privind cum s-au petrecut lucrurile la celălalt capăt al spectrului, adică în lumea socialismului de sorginte sovietică, vedem că idealul egalitar, „grija pentru om“, chiar dacă a existat la început în mintea unor ideologi, a fost repede trădat de o elită birocratico-poliţistă de un cinism absolut care-şi simţea o îndreptăţire semizeească şi se situa la mii de metri deasupra celor conduşi, care nu aveau decât „să sape şi să tacă“. Această „nouă clasă“ (M. Djilas) a devenit cu timpul o clasă de afacerişti care îşi refula cu mare nemulţumire lăcomia, din pricina supravegherii constante la care era supusă de dictatorul local şi de uneltele lui cele mai apropiate.
Prăbuşirea acelei utopii realizate care a fost comunismul (de fapt, un faliment) a fost pentru această „nouă clasă“ nu o nenorocire, cum s-ar fi putut crede, ci un eveniment fericit, întrucât a scos-o din constrângeri şi i-a permis să se consacre exercitării unui afacerism fără frontiere, dispreţul pentru binele comun nemaifiind supus niciunei limite.
S-a format o „nouă-nouă clasă“ alcătuită din activiştii Partidului şi ai Poliţiei politice, care au avut banii, reţelele sociale şi, mai ales, instincte puternice de pradă. Această situaţie durează de mai bine de douăzeci de ani şi ar putea dura la infinit, de vreme ce noua-nouă clasă îşi construieşte succesiunea după chipul şi asemănarea ei, generaţiile tinere semănând cu cele din care descind ca două picături de apă. Dar istoria încurcă socotelile şi pare să indice altă cale.

Caracteristicele, în România, ale acestei noi-noi clase sunt:
a) o supunere servilă faţă de noua ordine mondială;
b) o incomensurabilă voinţă de acumulare;
c) o absenţă de creativitate, a viziunii dezvoltării durabile, a mediului, a salvgardării şi îmbunătăţirii infrastructurilor în sănătate, educaţie, transporturi.

Cu alte cuvinte, fiecare îşi vede de ograda lui, iar ce se petrece pe stradă nu ne interesează. Cine e bolnav să meargă la Viena, dacă poate plăti. Dacă nu, nu. Rezultatul se ştie: sănătatea este la pământ, autostrăzile se fac în ritm de melc, căile ferate au ajuns în ruină, învăţământul e în declin, justiţia nu îi condamnă pe hoţi şi pe corupţi. Toate astea nu înseamnă haos; sau, mai bine zis, haosul este o strategie planificată spre a perpetua noua-nouă clasă, care proliferează superb în mizerie şi dezordine. Evident, există, în politică, în economie, şi oameni oneşti, dar ei nu se pot opune tendinţei generale şi nu dau tonul.

Există o mondializare inevitabilă care ţine de facilitarea transporturilor şi comunicaţiilor. Dar există şi un exces artificial al mondializării – dictat de credinţa superstiţioasă indusă de ideologii noii economii – în atotputerea şi atotbunătatea pieţelor, de capacitatea lor, cvasimistică, de-a se autoregla. Criza mondială actuală zguduie din temelii această dogmă. Asistăm la o dare înapoi a economiei fără graniţe, o redefinire a factorului local. Într-un fel, la o „demondializare“. Este un prilej de speranţă pentru noi. Dincolo de orice retorică goală, este speranţa reconstituirii unei forţe care să valorizeze în primul rând inteligenţa, spiritul creator, iniţiativa şi gestiunea locală. Noua-nouă clasă, profitoare a situaţiei actuale, va aluneca de pe creasta valului. Va fi momentul unei clase a creatorilor care să se substituie celei a speculatorilor. 

miercuri, 23 mai 2012

despre neoliberalism & bolşevism.


de Ion Vianu

Istoria universală sunt guvernate de forţe iraţionale. Nu numai revoluţiile sau răscoalele (în care mulţimile joacă un rol mai mic sau mai mare), dar şi războaiele, decise de politicieni şi de militari, sunt produsul unor patimi. De aici nu rezultă că ele ar trebui să fie tratate de psihiatri; mai degrabă politologii ar trebui să se preocupe un pic de pasiuni şi să înveţe psihanaliza. Şi să-i acorde un rol semnificativ în cercetările lor.
Până una-alta, umila mişcare din ianuarie de la Bucureşti a făcut să cadă Guvernul Boc; a fost ultima adiere de vânt care a desprins din pom frunza uscată. Nu e prea rău pentru o mână de cetăţeni cu mâinile goale, îngheţaţi şi bastonaţi de jandarmi. E un modest exemplu de ceea ce Jan Patočka, o figură tutelară a anilor mei de rezistenţă, numea „puterea celor slabi“.

Am spus care este, după părerea mea, deosebirea dintre un om de dreapta şi un om de stânga: omul de dreapta acordă prioritate libertăţii asupra dreptăţii; omul de stânga procedează invers. Pentru mine libertatea este mai importantă decât justiţia, fiindcă, în lipsa libertăţii, justiţia se preface în nedreptate. Dar asta nu înseamnă că dreptatea trebuie aruncată la gunoi.

Misiunea socială a intelectualului, de la intervenţia lui Emile Zola în afacerea Dreyfus încoace (1898), nu a fost simţită ca identică cu a specialistului. Intelectualul se străduieşte să exprime, cu mijloacele pe care i le pune la dispoziţie cultura, o anumită atitudine etică. Trebuie, de ce nu, să exprime un anumit sentiment colectiv, chiar dacă nu reflectă o opinie universală. Desigur, binele şi răul nu sunt uşor de deosebit, dar nu trebuie să eşuăm în relativismul total.

Ce susţin eu? Că actuala clasă conducătoare din România este esenţial cleptocratică. (Cine crede altfel să o spună!) Că această clasă este identică cu vechea burghezie a partidului comunist (asociată cu câteva elemente tinere, dintre care multe provin din aceleaşi medii de partid). Mai susţin că această neoburghezie s-a adaptat perfect lumii ambiante, că a vândut pe nimic bogăţiile României, încasând comisioane substanţiale şi, deci, ea (neoburghezia postcomunistă), este perfect integrată în macrocosmul economic actual. Mai susţin că ţărilor postcomuniste li se alocă o poziţie cvasicolonială în ansamblul economiei mondiale, dar asta nu este o fatalitate: dacă oligarhia care are în mână economia ţării ar fi mai puţin ahtiată de bacşişuri şi ar manifesta un dram de patriotism, atunci ar dezvolta creaţia industrială (suntem departe de asta), nu s-ar refugia în cel mai penibil mercantilism. În fine, susţin că, pretutindeni, bolşevismul (care, să nu uităm, se definea ca un „capitalism monopolist de stat“) a fost un râu care s-a vărsat în fluviul neoliberal şi s-a adaptat perfect la asta fiindcă era, esenţial şi de la început, cinic.

Este ceea ce crede o majoritate de români. Să vină economiştii, să demonstreze, cu competenţa lor, cu cifre, că mă înşel. Că ne înşelăm. Să vină specialiştii să demonstreze că prădalnica mogulime este binefăcătoarea naţiunii. Că scoaterea României din concurenţa internaţională, starea de ruină a întregii funcţionări publice (sănătate, educaţie, transporturi) sunt o fericire. Fatală este actuala tendinţă speculativă, desfrâul finanţei scăpate de sub control.  

Ludwig von Mises atribuie „stângismul“ intelectualilor invidiei şi resentimentului (intelectualii nu sunt admişi în „lumea bună“ capitalistă şi asta-i face să moară de ciudă); spune că fenomenul e mai ales american şi arată că în Franţa lucrurile se petrec altfel, intelectualii fiind acceptaţi în saloanele lumii bune. La noi, intelectualii nu se disting prin atitudini de stânga şi nu par măcinaţi de resentimente faţă de bogătaşi. 

Tot Mises are cuvinte bune despre scriitori. Iată ce spune marele economist în subcapitolul despre „piaţa cărţii“: „Literatura nu este conformism, ci disidenţă (dissent). Acei autori care pur şi simplu repetă ceea ce toată lumea aprobă şi vrea să audă sunt lipsiţi de importanţă. Singur contează novatorul, disidentul, vestitorul (the harbinger) lucrurilor neauzite, omul care respinge standardele tradiţionale şi are ca scop să impună valori şi idei noi în locul celor vechi“. 

Civilizaţia nu e o alternativă



emuCivilizaţia nu e o alternativă, crează doar impresia că e un sistem alternativ, un alt mod de a trăi viaţa, poţi să trăieşti în triburi sălbatice ca animalele sau poti sa alegi sa traiesti civilizat. Dar asemeni visului care are nevoie de corpul adormit a carui existenta o reneaga, creand o copie a realitatii pornind de la informatiile si energiile corpului din starea de veghe, civilizatia se bazeaza pe salbaticie, de unde isi extrage resursele.

Poza reprezinta marginea dintr-o gradina zoologica. Ţarcul e civilizatia, cu gardul care opreste plecarea, inchide fiintele si posibilitatile de manifestare, separa oamenii de animale, iti indica unde ai voie si unde nu mai ai voie. Inauntru sunt niste pasari exotice, emu probabil. Ele nu traiesc natural in tara de unde e poza si nici intre blocuri, au fost aduse din afara, de unde se genereaza emu fara interventia omului.
Traind intr-un ţarc mic, au mancat si au calcat in picioare toata iarba, iar acum ţarcul arata ca un desert, ca o plaja de nisip, desi mediul lor nativ e o campie acoperita cu ierburi si arbusti. Ca sa arate frumos, oamenii vor amenaja periodic tarcul. Vor aduce aparate de prelucrat pamantul din afara tarcului pe care le vor alimenta cu motorina sau baterii produse in afara tarcului, si vor planta seminte de gazon aduse din afara tarcului. De asemenea, mancarea pasarilor e adusa din afara, de altundeva, iar mizeria lor e aruncata tot afara. Gardul a fost facut din lemn si sarma, dar nu din copaci sau din minereu de fier gasit in interiorul ingraditurii. Dincolo de gard e mediul salbatic. Aici pamantul e fertil si iarba creste singura.
Relatia dintre civilizatie si salbaticie nu e una de alegere, ori asta ori cealalta, ci e una de parazitism. Nu e ori stejar ori brad, e stejarul si vâscul.
Exista un schimb de materie, energie si informatie dinspre salbaticie spre civilizatie. Fara acest schimb permanent nu ar exista civilizatia. Exista la un moment dat un punct critic, dincolo de care civilizatia cere mai multe resurse decat poate salbaticia sa ofere. Dincolo de acest punct critic civilizatia da inapoi, colapseaza sau isi da downgrade la un nivel anterior, cu conditia sa mai existe resursele care au facut posibila existenta acelui stadiu anterior in primul rand.
sursa: jumahess.wordpress.com

marți, 22 mai 2012

„Vagabondul serafic” al bunului Dumnezeu: Henri Le Boursicaud


autor:  Aurel Brumă

Întâmplător, cum minunile aparţin întâmplării, am regăsit, după aproape 12 ani, o scrisoare de la o persoană aparte, globtroter al duhului, un filosof  neplictisit o clipă în a gândi şi lucra pentru cei mai umili oameni ai lumii. Ne-am întâlnit într-o cameră smulsă din igrasie, cu taburete şleampăte în jur, cu geamurile abia strecurând lumina amplificată, aureolată deasupra Bătrânului, preotul redemptorist  - muncitorul  Boursicaud, un cetăţean al lumii care şi-a adăugat acel “Le(Henri-Marie Le Boursicaud) nu ca o particulă de nobleţe ereditară ci ca nobleţe umană încreştinată, deci recunoscută de Dumnezeu.
În jurul nostru, la acea primă şi ultimă întâlnire, mai erau câţiva tineri care, de ani buni, uitaseră forma de triptic a familiei, cum şi familiile uitaseră de ei.  Franceză păguboasă, de însăilătură, picaj semantic cu rateuri şi doar ochii, privirea, privirile  restaurau comunicarea aceea subliminală, imperceptibilă pentru cei din jur. Doamna care se nevoia pe completările necesare mai adăuga de la ea câte ceva, lecturile ei nedigerate, orgoliile de pagini de ziar  urvolate între două staţii de tramvai. Boursicaud mă ţinea în colţul ochiului, să adeveresc surplusul. Ştia, era sigur că alunecam spre el pe două pârtii oarecum diferite: a mea, a ei. « Sunt mulţumit să am astfel un document  din România pentru cartea mea: "Oamenii inimii, constructori de speranţă". Pentru tine, ca reporter, propun surprinderea spiritului Mişcării Emmaüs care doreşte ca oamenii, prin bunăvoinţă, să reorganizeze lumea. În pofida formulei acceptate de Academie eu spun că da, suntem în aceeaşi corabie,  dar 80% dintre oameni sunt în partea de jos, în cală, ceilalţi 20 la sută aflându-se sus, pe puntea de lux, bărbaţii bând iar femeile făcându-şi manechiura. 
Eu resping atât Comunismul cât şi Capitalismul ca sisteme care ar putea ajuta fiinţele umane să trăiască o comuniune reală.  Eu resping servitutea politică şi cea economică – robia lor.  Libertatea prin Mişcarea Emmaüs, în comunităţile sale mici şi sincere prin prietenie, sunt tot atâtea scântei în noaptea înconjurătoare.  Religiile pot fi un far real, pe cât este ateismul un pericol pentru nave, dar religia lipsită de iubire şi de dreptate devine, la rândul său, un pericol pentru Umanitate.  Oameni precum Gandhi, Martin Luther King şi milioane de oameni mici şi-au consacrat viaţa pentru  o existenţă comună dreaptă şi fraternă.  Însoţitoarea d-stră aminteşte de Castro, nu contează şi mai cum, dar dumneaei este în confuzie, fiindcă noi vorbim despre oameni!  Şi uite cum un traducător, dacă dincolo de limbă nu traduce mesajul exact, se pune în poziţia unui cenzor. Iar eu, ca şi alţii, nu agreez nici un fel de cenzură, fie ea comunistă, catolică, ortodoxă sau capitalistă. Înţelegi?»
Preşedintele Franţei, Jacques Chirac, îl onorase cu o medalie. A primit-o, s-a bucurat şi, la puţin timp s-a bucurat şi mai amplu înapoind-o. I se părea că cineva vrea să-l lege,  să-i hotărască nelibertatea ideilor. Să-l facă troiţă într-o răscruce puţin umblată de oamenii reali.  Că există la Paris un bulevard Boursicaud? Care Boursicaud? Bulevardele nu încap în raniţă.  Politică. Boursicaud se crede misionar de o viaţă, viaţa trăită şi încă nouă luni, timpul special când ascultase de acolo, din scoica fragilă a mamei, prima predică. Citesc, mă scufund în adâncul ideii, mai bătrân şi eu cu nouă luni risipite prin necunoaştere, tampoane de vată îin urechea simţurilor. Peregrinul e mai bogat cu nouă luni,  acelea pierdute, neştiute, netrăite de ceilalţi. Este mai poet,  mai în adâncul Vieţii decât mulţi alţi închipuiţi cavaleri ai metaforei.
Alte rânduri din iulie 2000: «Aveţi şansa de a fi jurnalist! Aparţineţi unei comunităţi profesionale din care mulţi, datorită mărturisirii sincere a adevărului, au fost ucişi. Sigur că aşa ceva nu se poate pune în relaţie cu mediatizarea pe care doriţi s-o faceţi pentru cunoaşterea spiritului, a modelului propus de  Mişcarea Emmaüs.  Şi, îmi propune însoţitoarea dumneavoastră, este iniţiativa ei, să mă entuziasmez, ca ţară, de modelul Elveţia.  De ce? Fiindcă aici se află interesul bancar al Vaticanului, al altor state dezvoltate?  Eu am trăit un timp în Elveţia printre emigranţii portughezi. Iar aceşti muncitori au fost rău trataţi! Nu,  Elveţia nu poate fi un model».
Un alt “Boursicaud”, pragmatic, dar nedeslipind din mişcarea necesară a banului ideea de armonie umană, de credinţă, este economistul american de origine română Anghel Rugină. Convins de indecenţa cu care vechile sisteme, socialismul şi capitalismul, sucombă, disipând intoleranţă socială şi pauperizere forţată, Rugină acuza prezentul de o dislocare uriaşă a raportului dintre cultură şi civilizaţie, dintre spirit şi materialitate. Or, sigur, sărăcia cangrenată în structuri tot mai largi de populaţie nu este altceva decât efectul unui raport pervertit al surselor şi resurselor, o victorie searbădă a “materialităţii”. «Pentru mine, spunea apăsat “preotul vagabond” e  imposibil să stau cu spatele spre mizerie şi suferinţă». Şi tot el exprima adevărul translării conflictului major, a războaielor, de la aria inter-ţări în interiorul acestora: un război între bogaţi şi săraci. Un conflict privind latura distributivă a muncii.
Sigur, Le Boursicaud, ca şi asemănătorii, este deranjant, neconvenabil uneori propriei sale organizaţii. Dar, aşezând procustian realitatea din România sub reflectorul filosofiei “vagabondului serafic”  descopăr  în geometria acestui discurs o singură întrebare din zecile nerostite încă: De ce ţara noastră, “Grădina Maicii Domnului” – cum a numit-o Fericitul Ioan Paul al II-lea, deşi poate hrăni peste 80 de milioane de oameni se scufundă tot mai adânc în sărăcie şi inaniţie?

luni, 21 mai 2012

Conditionarea sociala – sau pentru cine traiesti tu?


autor: Ursula Sandner

Desen de Lucian Suciu„Individul a trebuit intotdeauna sa se zbata ca sa nu fie coplesit de presiunea tribului. Daca incerci asta, vei fi singur de multe ori si deseori inspaimantat. Dar niciun pret nu este prea mare pentru privilegiul de a fii propriul tau stapan.” Nietzsche
De multe ori ii intreb pe pacientii mei in cabinet pentru cine traiesc ei. Unii imi dau un raspuns foarte rapid ca de exemplu „pentru copilul meu”, „pentru mama”, „pentru job”, „pentru prieteni”, etc. Putinele sunt exceptiile in care o persoana imi spune „traiesc pentru mine”, pentru ca asta li se pare dovada suprema de egoism si am fost invatati ca nu este bine sa fim egoisti. Nu avem voie sa fim noi insine daca nu suntem in acord cu ceea ce proiecteaza ceilalti ca ar trebui sa fim. Trebuie sa ii punem pe primul plan pe ceilalti – in primul rand familia, apoi societatea si sa ne straduim sa corespundem asteptarilor, dorintelor, nevoilor lor… Inseamna asta fericire? Inseamna asta bucurie de a trai? Cu siguranta nu… aprecierea si aplauzele celorlati ne fac sa ne simtim bine, sa ne simtim acceptati, validati si astfel sa primim atentia pe care o dorim cu atata ardoare.
Daca mama, tata, sotul, sotia, copilul, seful, sunt multumiti de noi, atunci ne creste stima de sine si increderea in noi si seara punem capul pe perina si avem impresia ca traim o viata de succes. Si atunci de unde apar acele stari de neliniste, atacurile de panica, depresia si sentimentul de gol din interiorul nostru?
In cabinetul meu vin persoane de toate varstele si categoriile sociale. Vin oameni obositi de viata, oameni care nu-si mai gasesc resursele ca sa faca fata presiunii in care traiesc,  fie ca este vorba despre sotii/soti care au facut tot ce le-a cerut „programarea sociala” – o familie, un copil, o casa, un serviciu sigur, fie ca este vorba de cei care au vrut sa ajunga in varful „piramidei” sociale – directori de corporatii, manageri de diferite nivele si toti, fara exceptie, raspund la intrebarea „pentru cine traiesti tu?” punandu-i pe primul plan pe ceilalti… Unii dintre ei intuiesc ca ar fi altul raspunsul, insa le este teama chiar si sa gandeasca la asta. Simt asta din faptul ca replica lor este o intrebare – „pentru mine?” , ezitand chiar sa pronunte afirmativ acest lucru.
Recent am pus aceasta intrebare unei persoane care a reusit sa urce toate treptele “devenirii” sociale, insa undeva pe parcursul acestui drum lung si obositor si-a pierdut bucuria (si sanatatea fizica si psihica ii este amenintata).  Am intrebat-o ce anume a motivat-o si o motiveaza zilnic ca sa isi doreasca atat de mult, iar raspunsul a fost „aprecierea celorlalti”… urmatoarea intrebare a fost „daca nu ar fi nimeni care sa te poata aprecia, cum s-ar schimba viata ta, ce ai face atunci?” si dupa o lunga pauza mi-a spus „nu stiu, viata mea nu ar mai avea sens”…
Mie mi se pare trist, cu atat mai mult ca investim atata energie si atat efort doar pentru acele satisfactii efemere… si cu cat avansam, cu atat ne dorim mai mult si platim cu pretul sanatatii noastre fizice si psihice acele „aplauze” care uneori nici macar nu vin, oricat ne-am stradui.
Nu cred ca este cazul sa va spun ca toti cei cu care vorbesc au un discurs relativ asemanator, cu varitiuni pe aceeasi tema… Isi aleg meseriile in functie de parerile celor din jur, se casatoresc repede si fac copii pentru ca societatea te vrea la casa ta (ca sa se simta in siguranta), merg in concedii in locuri exotice pentru ca sa impresioneze si traiesc cu credinta ca ei decid si ca fac totul in acord cu liberul lor arbitru. Nimic mai fals din pacate…
Ce este de fapt acest liber arbitru? Cum mai putem spune ca avem liber arbitru daca incepand din prima zi de viata suntem impregnati de credintele, valoriile, principiile familiei, scolii, cercului social si a societatii in care traim? Toti oamenii, toate cartile citite, toate emisiunile pe care le urmarim, totul isi pune amprenta asupra noastra, este inregistrat in inconstientul nostru si ne dicteaza viata… Ne oprim vreodata sa ne intrebam de fapt, cine suntem noi? Cum am vrea sa ne traim viata si ce ne face pe noi cu adevarat fericiti? Nu, numai avem timp, pentru ca vartejul social ne absoarbe toata energia, suntem foarte ocupati si inregimentati  in vietile noastre.
Pentru unii dintre noi exista si un moment in care intrezarim faptul ca nu mergem in directia buna -fie o tulburare psihica sau fizica ne obliga sa ne oprim si sa stam putin cu noi insine, fie intalnim pe cineva care are acest rol de a ne trezi si de a ne pune intrebari daca valorile, credintele, principiile dupa care ne conducem viata sunt bune sau nu pentru noi. Unii dintre noi, ajunsi la un astfel de moment de rascruce, aleg sa-si amorteasca constiinta cu abuz de alcool, droguri, medicamente si pierd astfel sansa pe care viata le-o scoate in cale de a se opri, a evalua cum traiesc si de a face schimbarile necesare. Ei, dar pentru schimbari este nevoie de curaj, de mult curaj ca sa inoti impotriva curentului. Ce va spune familia, ce va spune societatea, nu pot sa fac schimbari cu viata mea, prea multa lume ar fi afectata si cum nu am voie de fapt sa traiesc pentru mine, mai bine… mai beau un pahar, mai iau un Xanax si gata… sunt din nou pe linia de plutire.
Pentru mine momentul intrebarilor a fost la 26 de ani, atunci cand realizasem tot ce mi se indusese ca trebuie sa fac: sa am o casa, o cariera, o familie. Acela a fost momentul in care, bifand totul de pe lista, mi-am dat seama ca nu sunt deloc fericita, ba chiar din contra, depresia imi era demult insotitor fidel si nici macar nu am constientizat-o. Din perspectiva celorlati, ar fi trebuit sa fiu foarte fericita – aveam tot ce ar trebui sa-si doreasca un om… insa sufletul meu plangea. Imi celebrez sufletul in fiecare zi si ii multumesc  ca nu m-a lasat sa merg acel drum care nu ducea niciunde si ca, in disperarea mea, am avut curajul sa las totul, chiar totul, in urma si sa incep sa-mi cladesc un alt drum. A fost un drum greu, anevoios, mai ales la inceput cand am parasit iluzia sigurantei, fara ca sa stiu incotro ma indrept. Am inceput sa caut, sa citesc, sa merg la workshop-uri, sa ma retrag in manastiri, sa intalnesc diferite persoane care spuneau ca pot sa raspunda la intrebarea „care este sensul vietii”. Am intalnit o multime de oameni, unii care merita sa ramana in memoria mea cu o imagine frumoasa, altii de la care am invatat lectii dureroase (atunci) si am reusit sa-mi dau seama incet-incet ca de fapt am in interiorul meu toate raspunsurile de care aveam nevoie, insa nu stiam ca am voie sa le urmez.
“Singuratatea nu te-nvata ca esti singur,ci singurul.” E.Cioran
M-am retras din viata pe care o aveam pana atunci, am trecut printr-o perioada de metamorfozare,  mi-am pus intrebari si am reflectat indelung la ce inseamna de fapt fericirea pentru mine. Mi-am redefinit termeni ca „familie”, „prietenie”, „iubire”, „cariera”, „viata”, „implinire”, „fericire”, „autenticitate”, etc., si la finalul acestui drum stiam ca m-am castigat pe mine insami. Stiam ca tot ce am nevoie este sa traiesc in acord cu ceea ce sunt, ca bucuria vietii vine doar atunci cand intr-adevar te cunosti pe tine insuti, cand te accepti asa cum esti si traiesti in acord cu asta. Se suprapune autenticitatea mea peste „filmul” pe care il scrie societatea? Hm… sa spunem ca traiesc cumva „off topic” (cum spune o persoane foarte draga mie), insa ma straduiesc sa-mi traiesc viata intr-o maniera „ecologica” din toate punctele de vedere. Traiesc in bucurie, liniste interioara, echilibru,  intelegandu-i si acceptandu-i pe ceilalti si continuand zi de zi sa-mi respect valoarea mea fundamentala – LIBERTATEA.
Nu mai am nevoie de feedback-ul celorlati ca sa stiu daca sunt sau nu pe un drum bun… nu mai am nevoie de aprobarea, aprecierea, validarea celor din jur si ceea ce este cel mai interesant este ca primesc toate acestea in fiecare zi. Insa acum le primesc fara sa le caut, doar fiind eu insami si straduindu-ma sa traiesc in fiecare zi in acord cu cele mai bune parti din mine, in acord cu Sinele meu cel mai inalt.
Concluzia acestor randuri este ca desi societatea iti traseaza un drum, ia acel drum ca fiind doar una dintre variantele posibile ca tu sa-ti traiesti viata. Daca nu rezoneaza cu tine, daca nu te regasesti, daca simti ca agitatia interioara, nelinistea,  starile depresive, atacurile de panica, tulburarile psihosomatice te insotesc, opreste-te pentru o clipa si reevalueaza-te! Ia-ti timp si da-ti voie sa afli cine esti, pentru cine traiesti, asuma-ti faptul ca odata ce vei afla aceste raspunsuri s-ar putea ca ceilalti sa nu fie de acord cu noua ta versiune, insa pana la urma… cei care conteaza te vor aprecia pentru curajul tau de a fi tu insuti, autentic, iar cei care nu conteaza, lasa-i sa plece din viata ta si multumeste-le  pentru ca ei cu siguranta au avut intentii pozitive in ceea ce te priveste – insa nu au avut cum sa te vada pe tine asa cum esti tu,  fiind prea focusati pe propria „conditionare”.

duminică, 20 mai 2012

călătorii în absolut



autor: Alensis DeNobilis

Părăsit de sublim, în clipele de augustă deznădejde, îţi cari anevoie trupul spre ivorul tămăduirii din care naiade şoptesc în distihuri tristeţile unei vieţi cârpite pe la colţuri cu ace de spini căzuţi din cununa Mântuitorului de Sfintele Paşti. Ochii îţi sunt goi, retina e oarbă, lumina sângerează violată de satiri înficoşaţi de credinţă.
Golul din tine se întinde ca râia pe omul bolnav, se apleacă peste tine Universul ca o umbră de eclipsă în tremurul involuntar al vieţuitoarelor supuse de instinct. Mările lumii au apa tulbure, cântecul păsărilor este o vină a primăverii. Din care flaut să îţi cânt , prietene, stihul înălţării din ţărâna care ţi-a dat viaţă? Ce pot să fac când tu te prăbuşeşti în tine ca o implozie a unui big-bang al fiinţei tale?

Păcatul te apleacă în teluric şi vina lumii o duci în spate ca un prometeu pierdut printre oameni. Fiecare fibră a fiinţei tale te doare ca şi cum exişti pentru a suferi. Mâna nu mai mângâie, nu scrie, nu pictează, nu alintă naiul care îţi e prieten; gura îţi stă împietrită în ultimul zâmbet aruncat ca o povară lumii care te iubeşte când are nevoie de tine şi te urăşte pentru că exişti şi uneori toată bogăţia lumii o porţi în sufletul tău ca un împărat bogat din îndepărtatele asii...

Plăteşti cu povara nu a crucii, crucea este prea uşoară pentru tine. Ai o piatră legată de gât, eşti ursit să nu îţi poţi privi chipul în oglinda izvoarelor tulburate de turme. În penitenţă eşti singur, niciun ucenic nu vine să îţi aducă otravă sau să îti propună moartea uşoară, nicio vorbă nu trece peste ziduri să îţi moaie piatra din suflet.

Plăteşti cu grea osândă păcatul de a fi iubit lumea, plăteşti pentru că tot ce e frumos e al tau, visul şi întruparea lui sunt menirea ta, cadoul tău făcut Lumii....mâncarea ţi se pare o spurcăciune, apa zeamă de mătrăgună, doar visul îţi mai alină din tremurul crunt al fiinţei pedepsite la lume. Gingaş şi imprecis în contur, visul tău este acum o osândă, cangrena îţi cuprinde sufletul ucis de solitudinea aleasă într-un moment de rătăcire

Nu eşti făcut să fii călugăr, nici sfânt, în vorbe sibilinice şi cărţi aztece scrie că tu te-ai născut să fii poet scaldat în păcat, cu veşnica dorinţă de mântuire în suflet....

Orgia frumosului te cheamă de fiecare dată, îţi aprinde în suflet coroana cu jerbe de flăcări izbucnite din petale de mir. Te cheamă ceva mai presus de tine, visul sau moartea ori blestemul. Marea ta încercare e renunţarea la cele trebuincioase unei vieţi moderne. Eşti sortit să cugeţi şi să zugrăveşti în cuvinte miraculoase o izbăvire a sufletelor îmbolnăvite de o lume intrată în putrefacţie. Apele pline de mâl poartă luntrea lui Caron îmbracat de nuntă de tine în straie mirifice. Şolduri de osii cereşti te dor la încheieturi de mirare, aripi de lut stau încremenite în zborul întors înspre sine. Plumb porţi în pleoape, ai adormi veşnic în moarte sau vis, aştepţi să se sfârşească acest chin oftând în această împietrire lentă care îţi îngheaţă lumina din ochi. Să adormi ca în vis şi să nu te mai trezeşti niciodată....chemarea morţii te bântuie cu aprigi zvâcniri de luciditate confuză. Nimeni nu îţi mai poate face nimic, eliberarea prin moarte ţi se pare o mântuire şi o aştepţi ca şi cum te peţeşte o mireasă frumoasă ca un vis de copil....

Păcat e să aştepţi moartea ca pe o eliberare sau să prelungeşti această neputinţă a vieţii, între agonie şi extaz, să trăieşti din ce în ce mai des căderea din vis în noroi? cine ştie să răspundă ori e un vis ori putrezeşte în mlaştinile moderne ale lumii....

Nu...nu....e simplu să renunţi la a fi, e greu să continui să exişti aşa cu căderile tale dintre stele direct în bălţile pline de puroi ale lumii....

Ce te leagă material de această lume care îţi cere din ce în ce mai mult şi îţi oferă din ce în ce mai puţin? Nevoile? Frica de singurătate? Lipsa celuilalt?

Când jerbe de stele fulgeră spaţii, ţi se aprinde iarăşi o luminiţă în ochi....zvâcnesc muguri albi de cireşi în emisferele calde ale mărilor sudului, te cheamă întinderi nesfârşite de rouă lactee să învii din cochilia ta de melc speriat şi să hoinăreşti prin lume călătorind puternic şi mulţumit pe drumul mare. Nu eşti dator nimănui cu nimic, toată lumea este a ta, suprema bogăţie te aşteaptă să mergi şi să iei din vistierii de ninsoare aripi de înger împletite cu coarde de harpă...cântecul lor divin este atingerea degetelor tale pe hărţile cerului căzut în bobul de rouă. Pelerin peste hotare de ape, cânţi din flaut miresme de crini, aluneci peste întinderi ca o visare peste căpătâiul fecioarei, ulcioare de palme înalţă căuşul spre cer cu limpezimi de cristal.

Ridică-te şi umblă peste ţărmuri înflorite în lotuşi şi luminează-ţi fiinţa cu cântece de sirene scăpate din târgul de vite. Un murmur nelămurit îţi umple de uimire trupul slăbit de durere şi te cheamă în valuri de spumă albă ca neaua mirese. Spală-ţi trupul în săruturi de fecioare de mirt şi clăteşte-l în voaluri de ambră. Închină-te cu fruntea plecată în nisipul de pe ţărmuri minunilor lumii, sărută pământul şi întinde-te pe ţărm şi aşteaptă.....

A venit timpul în care să zbori printre stele ca şi cum ai înota printre peşti în apa limpede a unui râu de munte. Uimirea îti dă atâta speranţă încât poţi ajunge într-o clipită unde doreşti. Te-ai apropiat de mântuire. Spală-ţi trupul becisnic de nămolul terestru în lumina care curge mai pură ca sfânta fecioară din ceruri de oglinda. Zboară printre stele risipite în miliarde de culori şi în miliarde de ani-lumină risipiţi în Univers pentru tine.

Eşti liber!

comentariu
nicolae tudor:
da, avem o viata trista, carpita pe la colturi cu ace din spini cazuti din cununa lai iisus.
da, pacatul ne doare si credem ca existam pentru a suferi.
da, crucea este prea usoara si, vai cat de adevarat e, nu crucea o ducem, ci o piatra de gat. suntem sortiti sa cugetam si sa visam si cadem de fiecare data din vis in noroi, dar ne amagim zugravind in cuvinte miraculoase mlastina moderna a lumii intrata in putrefactie. e pacat sa asteptam eliberarea prin moarte? e pacat sa prelungim neputinta vietii? e pacat daca, inzestrati cu spirit, nu  constientizam global nenorocirea si nu ne asezam la o masa si sa scriem  si sa convenim solutii si reguli noi. Dumnezeu ne-a dat spirit nu neaparat sa ne inaltam la El cu creatii geniale, ci sa traim frumos, in armonie, timpul scurt al vietuirii. creatiile nu fac 2 bani daca nu ajuta viata, sa devina din ce in ce mai perfecta. solutia e la noi.

sâmbătă, 19 mai 2012

Posibilele cauze conflictuale dintre om şi societate, dintre om şi om, dintre om şi oameni


autor: Elena Stefan

Percepţia comună este aceea că altcineva, oricine altcineva în raport cu noi înşine este vinovat, greşeşte, este prost etc. Cu o singură excepţie: eul. Eul gânditor. Eul autonom. Eul percepându-se pe sine însuşi în raport cu ceilalţi. În raport cu toţi ceilalţi. Când acest eu este accentuat, excesiv accentuat şi mai acumulează şi putere socială, conflictul este gata. De aici, de la natura şi comportamentul fiinţei umane, ca manifestări exacerbate ale eu-rilor accentuate, au pornit conflictele lumii. Toate. Pentru că, astfel de euri, ahtiate după putere şi care îşi doresc impunerea propriei paradigme perceptiv comportamentale asupra altora, devin conflictuale. De puterea deţinută de un astfel de eu depinde mărimea şi durata conflictului. Pentru a se apăra, societatea umană a inventat DEMOCRAŢIA. Imperfectă, penetrabilă, însă o soluţie. Iar democraţia presupune reguli. Democraţia permite astfel exercitarea puterii însă şi ţinerea ei sub un anumit control. Democraţia permite accesul fiecăruia, în funcţie de ambiţia şi nevoia de care dispune, şi care reprezintă un fel de "motor motivaţional existenţial" la satisfactorii vizaţi şi la atingerea echilibrului dintre aspiraţii şi posibilităţi, pe fondul resurselor limitate şi restricţionate de care societatea dispune la un moment dat. Altfel spus atingerea, secvenţial, a stării de fericire ca aspiraţie umană imanentă. Evident, starea de fericire nu este o funcţie continuă şi nu poate fi percepută decât antitetic şi cuantificat. Prin urmare soluţia existenţială ar fi aceea a integrării democratice în societate potrivit lucidităţii maxime a fiecăruia. Pentru că încercarea de a schimba societatea nu este imposibilă, însă nicio societate nu se poate schimba la dorinţa fiecărui membru al său care doreşte schimbarea societăţii din care face parte, ori nu. Societăţile se schimbă când se adună suficientă masă critică pentru a face posibilă o anumită schimbare.

COMENTARII:

nicolae tudor:
fiinta umana este ganditoare prin datul divin. a gandi inseamna a te intelege pe tine, conditiile in care traiesti si a imagina solutii pentru mai bine. intrucat suntem unici, este posibil, prin inteligenta bine strunita, sa ne manifestam exact prin ceea ce diferim de ceilalti, iar modul nostru particular de a fi (evidentiat prin atitudinile fata de fiinte si lucruri) sa fie cert superior celorlalti, cu atat mai mult cu cat avem un model (Iisus) de perfectiune umana. Cand cineva reuseste sa atinga o limita a perfectiunii, celelalte fiinte ganditoare, care se afla pe scara aceasta a devenirii, ar trebui sa-l admire sau cel putin sa se trezeasca. dumneavoastra spuneti ca participa fiecare cu cata luciditate are. Pai... daca treci strada si nu tii copilul de mana si-l calca masina sub ochii tai, despre ce luciditate vorbim? daca primesti ajutor pentru hrana si tu te duci cu banii la birt si-i bei pe toti azi, iar acasa familia ghioraie de foame, despre ce luciditate vorbim? Trebuie sa recunoastem ca fiintele umane, chiar daca au fost inzestrate cu gandire, au evolutie chiar sub a unor fiinte neinzestrate cu gandire. Iar acestea nu pot fi "o masa critica suficienta pentru o schimbare autentica", nu pot fi decat o masa uriasa de manevra intrucat sunt covarsitor de multe.
se poate intampla ca oamenii cu luciditate semnificativa sa fie tot mai putini, incat sa fie cei care formeaza nucleele de conducere ale unei societati.se poate ca ei sa-si exercite puterea astfel ca cei multi sa ramana pe veci prosti, sa fie atat de multi prosti incat doar ei sa fie destepti! (a se vedea secretizarea scrierilor filozofice de catre biserici). iar democratia sa functioneze doar prin manipulare mediatica, cu promisiuni si nu concepte. Dv, de curand, intr-o interventie, ati fost pe placul meu cand va aratati scandalizat de discrepanta castigurilor salariale dintre oameni si pledati pentru aparatea supravietuirii. imi pusesem sperante intrucat sunteti din sistem. dar... s-a asternut tacerea incat nici nu se mai vorbeste despre alta, cu atat mai mult sa se si intreprinda ceva.
Mie imi este clar ca democratia este doar un cuvant iar cei care detin sau au detinut puterea, de 20 de ani incoace, nu au o luciditate autentica potrivita rangului dobandit. Ceea ce inseamna ca alt glas din afara cercului puterii, ratacit in multime, ca dl Peia, scapat miraculos! este o minune si trebuie luat in seama de cei fara interese politice, fiindca este posibil nu sa fie cel mai lucid, ci sa fie singurul lucid! problema ar fi doar una, ca poate fi un dictator. iar dl Peia nu este.

 Ioan Peia:
Este absolut clar, pentru oricine are răbdarea sau curiozitatea legitimă de a parcurge filele istoriei pămînteşti, că, de-alungul vremii, al vremurilor, fiinţa umană s-a zbătut între luciditate şi iraţional, între norma impusă voluntar au ba şi tendinţa de expansiune a unei libertăţi neîngrădite.
Trogloditul necizelat al peşterii, ale cărui singure motivaţii existenţiale erau supuse comandamentelor supreme ale supravieţuirii, a fost silit de circumstanţe extreme să-şi updateze reacţiile. Nu numai în sens pur biomecanic, dar şi apelînd la rudimentul de simţire primitivă care se contura în comportamentele sale vag reflexive.
(Cam prezumtiv şi pretenţios spus, ce-i drept, dar ne simplifică ipoteza).
Ei, şi urmare a relaţionării de haită, cu puţinele lui noţiuni de conştientizare a sinelui şi raportare la restul componenţilor grupului, e de presupus că a tras cîteva concluzii de minimă evaluare comportamentală, devansînd preocupările de natură pur lucrativă. Astfel că, scotocindu-şi prin cutiuţa neuronală, a concluzionat că relaţia de grup nu este tocmai potrivită.
Că individul x, are tendinţa de a se impune abuziv în detrimentul restului componenţilor.
Că individul y are obiceiul de a se sustrage obligaţiilor comune.
Că individul z doseşte o parte din rezerva de hrană, pusă de-o parte pentru momentele de penurie.
Că individul w obişnuieşte să cam vîre fitile, etc.

Aşa a apărut primul „chiţibuşar”, dacă putem spune astfel, primul ins înclinat către jurisdicţia morală a faptelor. Şi, evident, primul nesuferit! Foarte probabil şi primul ostracizat, căci, observaţiile lui incomode polarizau contra/reacţiile adverse ale celor care lesne solidarizau, de-o parte fiind unul, de cealaltă – mai mulţi. Armonia complice a „deranjaţilor” contrapunctînd singularitatea jenantă a cîrcotaşului.

Şi au început să se deruleze mileniile şi secolele, unele după altele.
Şi fenomenul s-a amplificat, păstrînd, în esenţă, acelaşi scenariu, banal de repetitiv, aceeaşi structură şi aceeaşi dinamică psiho/sociale: o mică parte dintre indivizii unei comunităţi, din ce în ce mai numeroase, îşi asumau rolul sanitar de corijare a strîmbătăţilor sociale. Credeţi că a fost simplu pentru ei? O, nu, desigur: au fost reduşi rapid la tăcere pentru asta, puşi la stîlpul infamiei, schingiuiţi, sfîrtecaţi, arşi pe rug. Rolul de gîzi avîndu-l, de regulă, cei mai iuţi de mînă, cocoţaţi în fruntea bucatelor, agitînd, demonstrativ, buzduganul persuasiv către oponenţi. Au început, astfel, să apară servii şi stăpînii. Războaiele şi crimele. Ticăloşiile din ce în ce mai rafinate. Şi, încet-încet, polarizarea forţată a meritelor şi îndatoririlor: unii făceau ce-i tăiau capul, secondaţi de către lacheii din preajmă, la fel de interesaţi ca şi ei în a menţine starea de supunere şi împilare; alţii, veşnic cu ţeasta plecată, acceptînd, de voie-de nevoie, starea de supuşenie şi umilinţă.

Sigur, veţi spune că a trebuit să existe o evoluţie.
Că asta-i firea lucrurilor: din aproape în aproape, către cizelare, prin perpetuă perfectibilitate...
Au încercat spartanii să eugenizeze cetatea. Au sfîrşit lamentabil.
Au încercat atenienii să inducă un anume comportament democratic. Au eşuat şi ei, deşi ceva mai glorios.
Au încercat romanii, prin forţa centurionilor, să aşeze lumea în tipare exacte, administrate cu scrupulozitate de ceasornic. Au eşuat şi ei după ceva vreme, lăsînd în urmă nişte ruine... glorioase şi obiceiuri monstruoase! (ca să pomenesc numai de luptele cu gladiatori).
Să mai amintim de halucinaţiile hegemonice ale unui Macedon, Napoleon, Darius etc?
Sau de utopiile criminale ale unui Hitler, Stalin, Mussolini?
Ca să nu mai facem referire la sîngeroşii dictatori ai Asiei, mai vechi şi mai noi.

Şi ne apropiem periculos de mult de epoca noastră: e cineva atît de naiv, încît să vadă în stăpînii actuali ai lumii vreo intenţie generoasă de aşezare a ei în armonie, oh, cosmică?! Percepe cineva altă aparenţă, în afara uneia subtil ascunse sub sloganuri propagandistice mincinoase, în subtextul cărora există planuri parşive de hegemonie universală.
Aceeaşi eterni stăpîni, avizi de putere absolută.
Aceeaşi hulpavi, doritori de a se impune la modul absolut şi de a-şi însuşi totul numai şi numai pentru posesia lor.
Aceeaşi veşnici lachei care îi susţin, schelălăind ditirambic, căci au şi ei de cîştigat bucăţica lor de cozonac.

Pare societatea, aşa-zis occidentală, oleacă mai aşezată? Care ar fi argumentul? Că au ce vîrî la ghiozdănelul vital? Că par a fi mai organizaţi, mai raţionali, mai eficienţi? Oh, stăi să vezi cum dă o crizuliţă mai vînoasă peste ei şi cum îi mai pune cu roatele-n sus, de nu se mai vede om cu persoană.
Şi să vezi plînsoare şi scrîşnirea dinţilor atunci, la domnii de la apus!...
Măcar noi, ăştia mai prăpădiţi, suntem vaccinaţi: ne e totuna... ori la bal, ori la spital! (nu mai dezvolt, că mă apucă dimineaţa!)

Prin urmare, în ce constă mirifica... E-VO-LU-ŢI-E?
Care-i rezultanta ei benefică?
Democraţia care face şi drege? Oh, da, o să tot fuckă!!
Atunci, şto delati, vorba rusului ajuns în sapă de lemn?
Nu ştim. Să vină teoreticienii ei să ne lămurească.

Ei, dar cîrcotaşii, chiţibuşarii, incomozii care văd partea reală a lucrurilor, şi anume aia ansoală, pe care n-o vîră sub preş, cu ei ce facem?
Păi, ce-am făcut întotdeauan: la zid!
Că tulbură ferrricirea magnanimă a ălora de-i doare-n bumb!
Au cîte-o sinecură şi dea domnul să nu dea peste ei frun ghionion, cevaşîlea!
În rest, ce le pasă?!